1 Corinthians 7
1 „Referitor la ce mi-ați scris, Iată ce aș avea de zis: Omul să nu se-atingă-i bine, De o femeie – după mine.
2 Doresc, totuși, ca să se știe, Că doar din pricini de curvie – Ca să nu cadă în păcat – Să aibă oricare bărbat, Nevasta lui. De-asemenea, Orice femeia va avea, Bărbatul ei dar, negreșit.
3 Cel care e căsătorit, Să-și facă a s-a datorie De soț, față de-a lui soție. Soața, apoi, față de el, Trebuie-a face tot la fel.
4 Nevasta, peste trupul ei, Nu stăpânește – dragii mei – Ci stăpânește-al ei bărbat. La fel, cu soțul, s-a-ntâmplat: Nu-i el stăpânul trupului – Stăpână, e nevasta lui.
5 Aminte dar, luați cu toți: De datoriile de soți, Nu vă lipsiți – fără-ndoială – Decât prin bună învoială, Când, postul, vreți să-l împliniți Și-n rugăciune, stăruiți. Apoi, să nu vă separați, Ci, iarăși, să vă-mpreunați, Ca nu cumva să reușească, Satana, să vă ispitească Din pricină că voi – din fire – Lipsiți sunteți, de stăpânire.
6 Lucrul acesta, eu vi-l spun Cu-ngăduință; nu îl pun, Ca pe-o poruncă, pentru voi.
7 Aș vrea, ca toți să fiți, apoi, Exact așa precum sunt eu. Dar știu că, de la Dumnezeu, Un dar, primește fiecare. Astfel, cu darul ce îl are, Unu-ntr-un fel are să fie, Altu-n alt fel o să se ție.
8 Celor ce-s ne-nsurați, la voi – Și văduvelor, mai apoi – Le spun că este foarte bine Dacă rămân, așa, ca mine.
9 De nu pot să se stăpânească, Atunci, să se căsătorească. Mai bine se căsătoresc, Decât să ardă-i sfătuiesc.
10 Celor căsătoriți, nu eu Le poruncesc, ci Dumnezeu, Ca o nevastă, niciodat’, Să nu-și lase, al ei bărbat.
11 (Femeia, care-i despărțită, Să se mărite, e oprită; Sau dacă, singură, nu-i place, Cu al ei soț să se împace.) La fel, bărbatul e oprit Ca, soața, să-și fi părăsit.”
12 „La ceilalți, iată, le spun eu – Nu le vorbește Dumnezeu: Atuncea când un frate are, Alături, o soție, care, Necredincioasă, se vădește – Și dacă ea, cu el, voiește Ca, împreună, să trăiască – Acesta să n-o părăsească.
13 Când un bărbat, femeia are Alăturea, drept soț – și care, Necredincios, se dovedește, Însă, bărbatul ei dorește Ca împreună să trăiască – Femeia să nu-l părăsească.
14 Bărbatul cel necredincios, Sfințit este, neîndoios, Prin faptul că, nevasta lui E credincioasă, Domnului. La fel, e cu soția care Necredincioasă-i: și ea are A fi sfințită – dragii mei – Prin cel care-i bărbatul ei. Altfel, copiii voști’ – dragi frați – Ar fi, cu toții, necurați. Acum, însă – pentru părinți – Copiii voștri, toți, sunt sfinți.
15 Când cel necredincios dorește Să se despartă, nu-l oprește Nimic, ci poate să o facă. În astă-mprejurare – dacă Așa dorește – negreșit, Nu va putea a fi oprit. Sora sau fratele, apoi, Nu sunt legați – să știți și voi.
16 Căci poate, oare, ca să știe Aceea care e soție, Dacă, prin ea, nu-i socotit Și soțul ei, drept mântuit? Sau poate soțul ca să știe, Dacă, prin el, a lui soție Nu va ajunge socotită, Și ea, a fi drept mântuită?”
17 „În colo, vreau ca fiecare Să își păstreze starea-n care A fost, de Domnul, așezat, Atuncea când a fost chemat. Aceasta e o rânduială, Pe care – fără îndoială – Eu, peste tot, am așezat-o Și, în Biserici, am lăsat-o.
18 Dacă un om a fost chemat, Pe când era-mprejur tăiat, Va trebui ca, negreșit, Tăiat, să fie socotit. Dacă un om a fost chemat, Pe când fusese netăiat, Să nu se taie împrejur.
19 Tăierea – printre cei din jur – Sau netăierea, eu vă zic Precum că nu este nimic. Poruncile lui Dumnezeu, Păzite trebuiesc, mereu, Căci importante, pe pământ, Numai cuvintele Lui sânt.
20 De-aceea, spun că fiecare Rămâne-va-n acea chemare, În cari, ‘nainte, s-a aflat, Atuncea când a fost chemat.
21 Ai fost chemat, când rob erai? Neliniște, tu să nu ai; Dar dacă poți, să folosești Prilejul, să te slobozești.
22 Căci robul care e chemat, În Domnul, e considerat Un slobozit al Domnului. Cel slobod – cari, la rândul lui, Pe vremea când a fost chemat, Ca și om liber s-a aflat – Acum ajuns-a, ne-ndoios, Să fie rob al lui Hristos.
23 Voi, cu un preț, dragii mei frați, Să știți, că fost-ați cumpărați; Deci, nu vă faceți, fraților, Acuma, robi, oamenilor.
24 Ci voi rămâneți, tot mereu, Alăturea de Dumnezeu, În starea-n care v-ați aflat, În vremea-n care v-a chemat.”
25 „În rândurile următoare, Vă scriu de fetele fecioare. Nu am porunci ca să le dau, Din partea Domnului, dar vreau, Ca totuși, să le-aduc un sfat, Ca unul care-a căpătat, Din partea Domnului, har, care Mă face vrednic de crezare.
26 Iată, acum dar – după mine – Ceea ce cred că este bine: În aste vremi, de strâmtorare, Eu mă gândesc că, fiecare, Neîncetat, să se vegheze, Și-așa cum e, să se păstreze.
27 De o nevastă, ești legat? Să nu-ncerci a fi dezlegat. Nu ești legat, de soața ta? Atunci – nevastă – nu-ți căta.
28 Dacă te-nsori, n-ai să greșești, Pentru că nu păcătuiești; Și nici fecioara nu greșește, Atunci când se căsătorește. Știu că ființele acele, Necazuri, au să aibă ele; Căci dacă te căsătorești Ai și necazuri pământești. De-acestea, eu am încercat, Ca să vă cruț, prin al meu sfat.
29 Iată ce vreau eu, fraților, Să vă spun vouă, tuturor: Așa precum am constatat, De-acuma, timpul s-a scurtat. Spun lucru-acesta, pentru cei Cari au soții, pentru ca ei, De-acum, să fie-asemenea, De parcă nici nu le-ar avea;
30 Îl spun și pentru-aceia care, Acuma plâng, plini de-ntristare, Căci ca și cum n-ar plânge – ei – Să fie; îl spun pentru cei Care sunt plini de bucurie, Pentru ca ei, așa, să fie, De parcă nu s-ar bucura; Acel care va cumpăra Să fie-asemeni celui care, Nimic, în stăpânire, n-are;
31 Îl spun celor cari folosesc Această lume, căci doresc A fi, de parcă n-ar putea, Folos, din lume, a avea. Căci chipul lumii – fraților – E un chip lesne trecător.
32 Eu aș dori, însă, ca voi Să fiți fără de griji apoi. Cel care nu-i căsătorit, Să se-ngrijească, negreșit, De lucrurile Domnului, Spre-a fi, mereu, pe placul Lui.
33 Însă vă spun: acel bărbat Care se află însurat, Va căuta, mereu, o cale, Spre-a-i fi pe plac, nevestei sale.
34 Deosebire se arată, Între femeia măritată Și între cea cari, bunăoară, Se află-n stare de fecioară. Cea care nu s-a măritat, Va îngriji, neîncetat, De lucrurile Domnului – Voind a fi pe placul Lui – Cu trup și duh fiind, mereu, Sfântă, doar pentru Dumnezeu. Cea măritată, însă, este – De lucrurile lumi-aceste – Preocupată, ne-ncetat, Să-i placă la al ei bărbat.
35 Aceste lucruri – după mine – Le-am spus doar, spre al vostru bine, Pentru că nu vreau, nicidecum, Ca să vă prind, în laț, acum. V-am spus, să știți că, e frumos, Să Îi slujiți, neîndoios – Fără de piedici – Domnului, Pentru a fi, pe placul Lui.
36 Dar, dacă crede cineva, Că este rușinos, cumva, Ca fata pe cari el o are, Să treacă de a vârstei floare – Dacă nevoia așa cere – Să facă după a sa vrere, Pentru că nu păcătuiește, În caz că o căsătorește.
37 Atuncea când cineva are Să ia o hotărâre tare – Și nu se simte nevoit, Căci este slobod, negreșit, Să facă după cum va vrea, Și-n inimă, o să își ia O hotărâre, bunăoară – De a-și păstra fata, fecioară, Poate să fie-ncredințat Că-i bine cum a procedat.
38 Acuma, trebuie știut, Precum că bine a făcut Și cel ce și-a căsătorit Fata, căci nici el n-a greșit. Dar cel cari n-a fost obligat – Și fata, nu și-a măritat – Acela pare – după mine – Că a făcut, cu mult mai bine.
39 Femeia care-i măritată, De-al ei bărbat, este legată, Neîncetat, de către Lege, Cât va trăi el – se-nțelege. Apoi – când soțul i-a murit – E liberă și – negreșit – Poate să se mărite iară, Însă, în Domnul, nu afară.
40 Dar cred – după părerea mea – Precum că o să fie ea, Cu mult mai mult, mai fericită, Dacă apoi, nu se mărită, Ci va rămâne-așa cum este. V-am spus, acum, toate aceste – Căci după cum gândesc – și eu Am Duhul, de la Dumnezeu.”